Deși
sunt mâncarea preferată
a
visului meu
totuși
în virtutea
lanțului trofic
al singurătății
mă-ntreb
ca să pot visa
ca să pot ajunge
la
propriul meu vers
trebuie
chiar trebuie
să-nghit
întregul Univers
iată
mănânc și munții cântă
ia mai ia câteva stele
dar
Doamne
astea-s versurile mele
nu-i nimic mănâncă
mănânc și viermii râd
ha ha ha
poftă bună
ești de-al nostru
nu se poate sunt bărbat
întocmai colega
te-am mâncat
Costel Zăgan, HYPERION, NR.2, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu