A fi profesor este o meserie care doare! Și o spun, ca să zic așa, cu bucurie. Cu mare bucurie...(Cam cât ar fi de-acasă și până la școală. Și înapoi, desigur.) La sfârșit de mandat; pentru că m-am hotărât: de mâine nu mai vin la școală! Mă pensionez! Mi-ajunge!!!
Vai ce bucurie pe capul meu! De trei ori vai, Vai!
Zău:(Vai și iar vai!) Dar să termin cu văicăreala, că am oftat - of! -cât pentru întreaga viață! Și-o vacanță în plus! De unde? Nu mă interesează: am venit, (v-)am învățat, m-ați pensionat: cu vârf și îndesat: În ambele sensuri, vă rog! Mă rog.
Consideram (atunci!) că am învățat suficient (însă nu destul, cum aveam să constat apoi), pentru a-i învăța și pe alții tainele Limbii Române!
Cu atât mai mult cu cât aceștia erau consătenii mei.De fapt, copiii consătenilor mei: adevărate bijuterii împielițate! Vii și neastâmpărate! Strălucind de bucurie și dorința de-a învăța! De toate pentru toată lumea din satul meu natal: colegi, părinți și bunici! Și alte păsări cântătoare de pe lângă casa omului! Din satul meu natal - Principele Mihai.
Un sat din nord - estul Moldovei lui Eminescu: ...dar unde-ajunge nu-i hotar!
- Dio, poți deschide ochii! Nu mai este nimeni în clasă!
Vocea critalină a spart (ne)liniștea care mă înconjura în mii de bucățele.
Într-adevăr, toate băncile din clasă erau goale. Libere de școlari, cum ar veni. Și-ar pleca: instantaneu!
Una singură, o bancă zic, era ocupată, cam exagerat spus, de-o școlăriță-model: cu fundiță și uniformă: impecabile!
Costel Zăgan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu